11/09/2015

Colocviile Putnei, ediția a XVII-a, la final



Miercuri, 2 septembrie 2015, s-a deschis a XVII-a ediție a simpozionului internațional de istorie Colocviile Putnei. Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, a slujit Te Deum-ul de binecuvântare în biserica voievodală și apoi a ținut un cuvânt de întâmpinare:


„Nimic fără Dumnezeu nu se face în ceea ce este bun și bine. Trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, pentru cele bune și cele mai puțin bune. Și la bucurie și la necaz. Ceea ce faceți dumneavoastră aici, la Putna, mănăstirea neamului nostru românesc, este un lucru providențial. Pentru că avem nevoie să cunoaștem trecutul, istoria poporului nostru, a credinței noastre strămoșești, a biruințelor și a vitregiilor. Peste toate am trecut și am biruit.

 

«Ce lucru mare a arătat România?», a fost întrebat un diplomat. Și acesta a răspuns: «Faptul că a rămas de-a lungul veacurilor locului.» În calea tuturor răutăților, am rămas luptând, am rămas înfruntând fel de fel de vitregii. Am rămas creând opere de artă, de cultură. Am rămas cu dragoste de țară. Am rămas cu omenia. Am rămas cu credința și nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acesta e lucru cel mai important. Am rămas locului. Avem tot ce are nevoie un popor: cultură, artă, istorie, credință. Este în sufletul nostru duhul comuniunii, duhul ospitalității. Dacă nu avem acest duh de comuniune trăim ca pe lună. La acest duh de comuniune ținem foarte mult. Noi pășim pragul bisericii, unii mai rar, alții mai puțin, dar pășim.

 

Dumneavoastră înfățișați paginile de istorie, valorile și frumusețile poporului nostru, fiecare în felul său. Și ele se tipăresc și rămân peste veacuri ca o mărturie că au fost oameni deosebiți și în vremuri când oamenii s-au plecat mai puțin spre lucrurile acestea.

 

Vă mulțumesc pentru jertfa dumneavoastră. Am ținut cu orice preț să vin, din respect pentru istoria neamului nostru românesc și pentru dumneavoastră. Vă mulțumim!”

 

Apoi, toți participanții s-au îndreptat spre Sala mare a Casei domnești pentru deschiderea lucrărilor. A luat cuvântul Părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, care a prezentat o scurtă istorie a celor 16 ediții ale Colocviilor, desfășurate începând cu anul 2004, când a avut loc simpozionul cu titlul „Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credinței creștine”.

 

În continuare a vorbit conducătorul științific al Colocviilor, Prof. univ. Dr. Ștefan S. Gorovei, care a început prin a prezenta ultimele publicații științifice din ultimul an ale Centrului de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna. În primul rând, cele două volume ale revistei Analele Putnei pe anul 2014, dintre care primul a apărut cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Suceava prin Centrul Cultural Bucovina. Revista Analele Putnei a ajuns în al zecelea an de apariție, totalizând multe mii de pagini de contribuții istorice valoroase.

 

În continuare, profesorul Gorovei a prezentat volumele dedicate Mănăstirii Dragomirna: „Dragomirna și ctitorii ei. Actele Colocviului din 20-23 iulie 2009” și „Istorie, tezaur, ctitori”. Domnia Sa și-a exprimat speranța ca aceste volume să contribuie la scrierea unei istorii a Mănăstirii Dragomirna și să reprezinte o sursă pentru temeiurile canonizării Mitropolitului Anastasie Crimca.

 

Istoricul ieșean a lansat un apel celor prezenți de a rămâne împreună și de a lucra împreună, încheind prin a-și exprima bucuria că la această ediție sunt participanți care au venit pentru prima dată la acest colocviu: Prof. univ. Oliver Jens Schmitt – Universitatea din Viena, membru al Academiei de Științe al Austriei, un bun cunoscător și prieten al istoriei noastre, Dr. Marius Chelcu – de la Institutul „A.D. Xenopol” din Iași, Dr. Mădălina Oana Popescu și Dr. Bogdan Mateescu de la Institutul „Nicolae Iorga” din București, Dr. Liviu Cîmpeanu și studentul Mihai Anatolii Ciobanu.

 

Lucrările au continuat cu prima secțiune de comunicări ale Colocviului, al cărei președinte a fost profesorul Oliver Schmitt. Domnia Sa a ținut ca înainte de începerea lucrărilor, să adreseze câteva cuvinte cu caracter personal:

 

„Mulțumesc Sfintei Mănăstiri Putna pentru ospitalitate, pe care prof. Gorovei a descris-o cu cuvinte cât se poate de potrivite. Am avut ocazia să cunosc grupul format în jurul acestei mănăstiri. Am impresia că nici în ambientul academic, instituțional, nu se poate întâlni un astfel de spirit, înalt intelectual, un cadru deschis de dezbatere a ideilor, un ambient în care s-au adunat atât de mulți savanți români și străini de seamă.

 

Țin să subliniez că revista Analele Putnei, care a început să apară în ultimii 10 ani, a trecut demult hotarele României, datorită în principal internetului, fiind citită și folosită pe plan internațional, și că există un respect internațional pentru această revistă. Am avut prilejul să citesc ultimele volume apărute și pot să spun că au adunat articole de o valoare științifică foarte mare.

 

Mă bucur foarte mult că am onoarea de a deschide lucrările acestui Colocviu.”

 

Au urmat primele 3 comunicări ale Colocviului. În prima, profesorul Ștefan S. Gorovei a vorbit despre Patrimoniul nostru istoric. Studiu de caz: Mănăstirea Dragomirna, prezentând, printre altele, câteva imagini inedite ale unor manuscrise care au aparținut Mănăstirii Dragomirna. Doamna Olimpia Mitric a vorbit despre Inventarul Muzeului Arhidiecezan al Bucovinei din Cernăuți alcătuit în timpul Mitropolitului Visarion Puiu, iar domnul Marius Chelcu a vorbit despre Soarta arhivelor mănăstirilor din Bucovina: reconstituire după un inventar din 1805, prezentând situația documentelor de proprietate – originale, copii și traduceri – ale mănăstirilor din Bucovina care au avut proprietăți în Moldova după ce Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina.


A doua zi a Colocviilor Putnei din acest an a coincis cu aniversarea a 546 ani de la sfințirea bisericii mănăstirii Putna, duminică, 3 septembrie 1469, la prăznuirea Sfântului Cuvios Teoctist din Gaza.

 

Lucrările au început cu comunicarea Prof. univ. Dr. Oliver Jens Schmitt, Rezistența împotriva cuceririi otomane în spațiul balcanic: o privire comparativă, care a arătat că succesul otoman în Balcani a fost înlesnit de lipsa de coeziune, de unitate, de colaborare a puterilor ortodoxe care nu și-au dat seama de pericolul otoman. Mai mult, o parte din elita otomană era recrutată dintre conducătorii regionali, inclusiv ortodocși convertiți sau nu la islam, cum e cazul simbiozei politice între elitele ortodoxe sârbe și otomani în prima jumătate a secolului al XV-lea – după ce nobilimea sârbească a fost silită să accepte vasalitatea otomană, aceasta s-a distins în slujba sultanilor: la Rovine, la Ankara (unde sârbii au salvat oastea otomană) și mai târziu la Tesalonic și Țarigrad. Se constată o familiaritate culturală, politică și dinastică între cuceritori și cuceriți, mult mai mare decât cea între ortodocși și catolici. Această dinamică balcanică a împiedicat poziții radicale, adică eliminarea otomanilor din spațiul balcanic, pe care ar fi putut-o realiza numai o alianță cu puterile extra-regionale. În plus, elita ortodoxă balcanică a subestimat puterea otomană, până înspre anul 1360. De exemplu, împărații creștini din spațiul balcanic au chemat în ajutor trupe otomane în conflictele dintre ei. Ultimul conflict bizantino-bulgar s-a desfășurat în 1364, în plină ofensivă otomană.


În continuare, Conf. univ. Dr. Marius Diaconescu, în comunicarea Semnificațiile omagiului de vasalitate al lui Ștefan cel Mare față de Matia Corvin. Necesitatea redefinirii lui în istoriografia română, a vorbit despre faptul că în timp ce relațiile de vasalitate ale domnitorilor români față de regii Poloniei au fost acceptate în istoriografia română, cele față de regii Ungariei au fost tot timpul privite prin prisma antagonismului româno-maghiar. Domnia Sa a prezentat un document din vara anului 1475 în care doi soli au fost trimiși de Matia Corvin în Moldova pentru a prelua jurământul de vasalitate prestat de Ștefan cel Mare. Apoi a adus explicații pe marginea acestui gest. Pentru Ștefan, gestul a fost în mod categoric un compromis, având în vedere marea presiune otomană din acei ani. Pentru Matia, vasalitatea Moldovei era foarte importantă, având în vedere memoria istorică de la curtea din Buda din timpurile, nu mai târziu de cele ale tatălui său, Iancu de Hunedoara, când domnitorii Moldovei erau vasali ai Coroanei ungare. În plus, Matia a încercat să-și respecte datoria de suzeran, trimițând ajutor armat în sprijinul lui Ștefan după lupta de la Războieni, când apropierea armatei maghiare l-a făcut pe sultan să dea semnalul de retragere din Moldova, retragere care a luat mai degrabă forma unei fugi din calea unui Ștefan care-și regrupase forțele.


Domnul Nagy Pienaru, în comunicarea Moldova lui Ștefan cel Mare în cronica Opt Paradisuri de Idris Bitlisi, a pus în evidență o cronică a unui kurd, care a scris în persană, din porunca unui sultan turc, o cronică a sultanilor osmani – opt la număr până în acel moment, de unde și titlul cronicii. Acest cronicar, născut în jurul anului 1450, este singular prin aceea că scrie pozitiv despre Ștefan cel Mare, un cronicar care, așadar, a rezistat cenzurii de la curtea sultanului. Astfel în pasajul despre lupta de la Vaslui, din 1475, el scrie: „Stăpânitorul Moldovei era un ghiaur care gustase din amărăciunea și dulceața vieții și care îi întrecea pe toți prin vitejie” și sfârșește prin a spune că armata otomană „a suferit o mare înfrângere”, care a amărât inima sultanului Mehmed al II-lea. De asemenea, cronica furnizează detalii și despre campania sultanală din 1476 și despre dramatismul luptei de la Războieni – Valea Albă.


După o scurtă pauză a urmat comunicarea domnului Liviu Cîmpeanu, Atunci și tătarii au lovit Țara Moldovei din partea aceea… Observații asupra conflictului moldo-tătar din vara anului 1476, care și-a propus o analiză critică a tuturor izvoarelor ce privesc conflictul moldo-tătar din vara anului 1476, când tătarii crâmleni din clanul Șirin, conduși de mârzacul Eminek, au năvălit în Moldova în sprijinul campaniei otomane condusă de însuși Mehmed al II-lea. Autorul a înlăturat anumite neadevăruri strecurate din surse secundare în istoriografie și a stabilit că această invazie, a aproximativ 10.000 de tătari, s-a petrecut la sfârșitul lunii iunie, începutul lunii iulie, a acelui an și că a fost interceptată și zdrobită de un corp de oaste al lui Ștefan cel Mare, fiind eliberați în jur de 5.000 de robi, pe care apucaseră să-i ia tătarii. Astfel, această victorie a marelui Ștefan ar trebui situată la locul cuvenit în istoriografia noastră.


În continuare, studentul Mihai Anatolii Ciobanu a vorbit despre Soli moscoviți la curtea lui Ștefan vodă. Chipuri de oameni și faptele lor. A ieșit în evidență faptul că solii moscoviți făceau parte din marea nobilime moscovită, încă o dovadă a faptului că Moldova se afla în primul nivel de importanță (din totalul de trei) în diplomația Marelui Cnezat al Moscovei.


Secțiunea de dimineață s-a încheiat cu comunicarea domnului Ovidiu Cristea, directorul Institutului „Nicolae Iorga” al Academiei Române, care a vorbit despre faptul că Brăila, îndeosebi din cauza importantelor venituri comerciale, a reprezentat un măr al discordiei între Moldova și Țara Românească în secolele XV și XVI.

 

Președintele secțiunii de dimineață, Prof. univ. Ștefan S. Gorovei, a încheiat lucrările spunând: „comunicarea profesorului Schmitt ne permite să înțelegem mai bine și rezistența Moldovei, și succesul acestei rezistențe în timpul lui Ștefan cel Mare. Aceasta pentru că în veacul al XIV-lea și prima jumătate a veacului al XV-lea marile succese ale Imperiului Otoman nu s-au datorat atât puterii otomane cât slăbiciunii creștinilor, care n-au fost capabili să vadă dincolo de vârful nasului. Este ceea ce a încercat să facă Ștefan cel Mare prin sistemul său de alianțe. Dar nu e mai puțin adevărat că Ștefan cel Mare vine după ce toată această tragică experiență fusese consumată. A învățat din ea, așa cum se vede foarte bine din scrisoarea pe care a adresat-o marelui cneaz Ivan al III-lea: «multe împărății au fost și toate s-au prăbușit sub loviturile păgânului, pentru că n-am fost uniți.» Cred că aceasta este învățătura care se desprinde cel mai bine, și pentru trecut și pentru prezent, fără îndoială și pentru viitor: să rămânem uniți, să rămânem împreună!”

 

Lucrările au continuat în după-amiaza zilei cu comunicarea monahului Alexie Cojocaru de la Mănăstirea Putna care a vorbit despre Date noi despre dvera lui Bogdan al III-lea (1510). Astfel părintele, continuând, completând și îndreptând munca predecesorilor pe acest subiect, Petre Năsturel și Claudiu Paradais, a identificat numele corect al unora dintre cetățile reprezentate de pe monumentala dveră aflată la Putna și a demonstrat că numele celui de-al treilea călugăr putnean care a participat la realizarea broderiei, pe lângă Zosima și Mard(ar)e, este Iosif, și nu Ioil cum s-a considerat până acum.


În continuare, domnul Silviu Tabac a dat citire comunicării domnului Alexandru Pascal de la Moscova, Un Tetraevanghel necunoscut al ieromonahului Macarie de la Putna (1529) dintr-o colecție privată, care a adus în circuitul științific un manuscris copiat din porunca lui Petru Rareș în decembrie 1529 de ieromonahul putnean Macarie și care se află în prezent în posesia unui colecționar rus. Pe lângă descrierea manuscrisului, cu frumoasele lui ornamente, un element de noutate l-a reprezentat nota celui care l-a scris privind faptul că el era „duhovnicul mitropolitului Sucevei, chir Teoctist (al II-lea)”. Până în prezent era cunoscut doar un singur manuscris ieșit de sub pana ieromonahului Macarie – Tetraevanghelul de la 1529, aflat în biblioteca Mănăstirii Rila din Bulgaria.


Monahul Iustin Taban, de la Mănăstirea Putna, a vorbit despre Mitropolitul Anastasie al Moldovei și statutul său excepțional în anii de retragere la Putna (1578–1588), subliniind atât caracterul său deosebit, cât și relația sa apropiată cu domnitorul Petru Șchiopul și statutul său de ctitor al Mănăstirii Putna.

 

Apoi domnul Mihai-Bogdan Atanasiu a vorbit despre Ctitori ai Mănăstirii Putna din veacurile XVII–XVIII. Note prosopografice, iar domnul Bogdan Mateescu despre Familie și gospodărie în Putna în prima jumătate a secolului XIX. O perspectivă demografică și genealogică.


Ultima comunicare a zilei a fost cea a domnului Mihai Mîrza, Constantin vodă Racoviță, mănăstirile și târgurile din Moldova. Istoria unor danii controversate, care a vorbit despre strădaniile clerului din Moldova de a înlătura concurența și influența grecească prin întărirea monahismului autohton. Pentru atingerea acestui obiectiv înalții prelați moldoveni au încurajat reconstruirea și restabilirea forței economice a marilor mănăstiri de țară (neînchinate), ctitorirea unor noi așezăminte monahale și înzestrarea mănăstirilor cu cărți scrise în limba țării. Pentru restabilirea forței economice a mănăstirilor, ei au apelat la sprijinul domnitorului Constantin Racoviță, care a inițiat un vast program de reconstituire a vechilor privilegii pe care le aveau mănăstirile de țară și de înzestrare atât a celor vechi, dar mai ales a noilor ctitorii cu moșii domnești din hotarele târgurilor din Moldova.

 

A treia zi a Colocviilor a început cu comunicarea domnului Ștefan Andreescu, Despre clădirea rezidențială din incinta Mănăstirii Probota, în care autorul a adus date din istoriografia sârbească pentru a sugera că a doua doamnă a lui Petru Rareș, Elena Brancovici, a avut un rol decisiv în reamenajarea incintei Mănăstirii Probota.

 

Doamna Elena Firea, în comunicarea Sfântul Ioan cel Nou și portarii Sucevei. Schiță pentru o istorie a patronajului boieresc asupra cultului mucenicului de la Suceava în Evul Mediu (secolele XV–XVII), a scos în evidență faptul că, în perioada respectivă, mai ales domnii în scaun sau mitropoliții țării au fost cei care au întreprins gesturi de ctitorire sau danii în cinstea mucenicului de la Suceava, cu excepția unor răzlețe acțiuni ctitoricești venite dinspre marea boierime. Acestea din urmă aparțin portarilor în funcție ai Sucevei și de fiecare dată s-au înregistrat nu la mult timp după ce cetatea Sucevei scăpase de un asediu.


Domnul Radu Păun, în comunicarea Moaște și minuni la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, a adus la lumină un manuscris din secolul al XIX-lea care a fost scris de un ieromonah moldovean, Ioachim, păstrat în arhivele Mănăstirii Hilandar, în care ieromonahul povestea despre un număr de 10 vindecări minunate, dintre care 3 asupra propriei sale persoane, întâmplate în urma rugăciunilor ieromonahului și însemnării persoanei bolnave cu o relicvă din lemnul Sfintei Cruci, odor aflat în posesia sa.


Domnul Ivan Biliarsky a vorbit în comunicarea Un manuscrit slave de Moldavie du XVIe siècle: contenu et contexte historique despre un manuscris moldovenesc din secolul al XVI-lea care avea o parte juridică, cea mai consistentă, o parte polemică, anti-eretică, în care domina polemica anti-catolică, o parte istorică și câteva texte apocrife. Autorul a concluzionat că modelul acestui tip de compilație, deși în limba slavonă, nu e creat de slavi ci de moldoveni, mai precis, în timpul epocii lui Ștefan cel Mare.


Comunicarea La 341 de ani după căderea Constantinopolului: un manuscris, un sucevean și un fenomen cultural a domnului Ioan-Augustin Guriță a avut la bază un miscelaneu aflat în colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași. Copiat la o mănăstire din ținutul Iașilor de un ieromonah sucevean, manuscrisul cuprinde trei scrieri, între care și o proorocie despre căderea Constantinopolului. Interesul pentru aceste pagini din istoria Imperiului Bizantin era unul constant la sfârșitul veacului al XVIII-lea, mai ales în lumea monahală.

 

Doamna Oana-Mădălina Popescu, în comunicarea Acest blagoslovit de Dumnezeu arhiereu. Date despre ierarhii Moldovei într-un manuscris din veacul al XIX-lea, a vorbit despre un manuscris compilat între anii 1857 și 1860 de duhovnicul Andronic Popovici de la Mănăstirea Neamț despre începutul creștinătății și începutul ierarhiei în Moldova.


După-amiază comunicările au continuat cu cea a doamnei Maria Magdalena Székely, O sanie, un pelerinaj și două broderii: ce se mai poate afla despre Ștefan cel Mare și a domnului Alessandro-Flavio Dumitrașcu, Via terrestris: o coabitare moldo-genoveză controversată din timpul domniei lui Ștefan cel Mare.


Domnul Alexandru Pînzar în comunicarea Accesibilitate și centralitate. Târgurile Moldovei în rețeaua internă de drumuri mari de comerț din veacul al XV-lea a pornit de la privilegiile acordate negustorilor lioveni de domnii Moldovei în veacul al XV-lea, pentru a reconstitui rețeaua internă de drumuri mari de comerț a Moldovei în epocă. Apoi a folosit elemente de teoria grafurilor neorientate și algebră liniară pentru a scoate în evidență care erau nodurile comerciale în acea vreme. Astfel, dacă la începutul secolului al XV-lea Suceava era cel mai accesibil târg comercial al Moldovei, în timpul lui Ștefan cel Mare deja se constată o deplasare a accesibilității târgurilor spre sud-est, cu Bacăul devenit cel mai accesibil. Odată cu dezvoltarea ulterioară a rețelei de drumuri Iașiul a devenit cel mai accesibil, acesta fiind un posibil motiv pentru mutarea capitalei țării de la Suceava la Iași în secolul al XVI-lea.


Comunicarea domnului Liviu Pilat, Observații în legătură cu unele simboluri din stema lui Ștefan cel Mare, a adus la lumină câteva ipoteze surprinzătoare care par a fi susținute de dovezi istorice. Astfel, domnia sa a afirmat că este posibil ca Ștefan cel Mare să fie beneficiarul Rozei de Aur – o veche distincție papală – în anul 1475. Acest act ar justifica și prezența a trei roze pe stema lui Ștefan cel Mare. În sprijinul acestei afirmații autorul a adus un tablou din epocă care înfățișează închinarea nobilului maghiar Nicolae de Ujlak înaintea papei Sixt al IV-lea. Coroborând diferite date istorice din epocă, autorul a tras concluzia că tabloul reprezintă exact ceremonialul de decernare a Rozei de Aur de către papă în anul 1475. Și cum Nicolae de Ujlak era cel care, cu acest prilej, adusese vestea victoriei lui Ștefan cel Mare de la Vaslui și cum în tablou se vede cum două personaje poartă daruri pentru papă, între care și un iatagan, concluzia firească ar fi că emisarul regelui Ungariei, Nicolae de Ujlak, a primit în numele voievodului Moldovei această distincție papală. Lipsa unor dovezi directe că Ștefan a primit această distincție împiedică o concluzie fermă în această direcție.


Domnul Ștefan Gorovei a închis seria de comunicări ale Colocviului cu comunicarea Heraldică dinastică. Ștefan cel Mare și stemele sale, în care istoricul ieșean a coroborat diferite date istorice inedite cu anumite simboluri din stemele lui Ștefan cel Mare pentru a ajunge la concluzii remarcabile: de exemplu, prezența crucii duble pe stema lui Ștefan a pornit de la faptul că voievodul a intrat la un moment dat în posesia unei relicve din lemnul Sfintei Cruci care era ferecată într-o astfel de cruce dublă și care aparținuse odată împăraților din dinastia bizantină a Comnenilor.


La închiderea lucrărilor ediției a XVII-a a Colocviilor Putnei a luat cuvântul profesorul Oliver Jens Schmitt care s-a arătat plăcut și adânc impresionat de experiența pe care a avut-o în aceste zile la Colocviile Putnei. Domnia sa a vorbit și despre faptul că istoriografia română este puțin cunoscută în Europa și că tocmai astfel de întâlniri, mai mult decât publicațiile, sunt calea către îmbunătățirea acestei stări de fapt. În încheiere domnia sa a spus: „Noi încercăm să fim soli ai acestor Colocvii putnene în Europa Centrală. Voi încerca să atrag specialiști cu scopul de a îmbogăți aceste încercări. Mulțumesc părintelui stareț și profesorului Ștefan Gorovei pentru această amintire foarte plăcută.”

 

În continuare domnul Ivan Biliarsky a declarat că „participarea mea aici a devenit o parte a vieții mele personale, nu numai a celei de cercetător, și sper să continui.”

 

În încheiere, gazda Colocviului, părintele Melchisedec Velnic, starețul mănăstirii, a mulțumit tuturor participanților pentru contribuțiile valoroase pe care le-au adus la această ediție a Colocviilor și a lansat un apel pentru organizarea unei ediții speciale a Colocviilor Putnei anul viitor, la împlinirea a 550 de ani de la punerea pietrei de temelie a bisericii Mănăstirii Putna.

 

În ziua de 5 septembrie, participanții au mers într-o excursie de studii pe traseul Doljești-Roman-Dulcești-Cârlig-Văleni-Mănăstirea Războieni. La Doljești se află locul bătăliei cu Petru Aron, în urma căreia Ștefan cel Mare a ajuns domnul Moldovei. Tot acolo se găsește biserica unui vechi schit, ctitorit în anul 1763 de ieromonahul putnean Dionisie Hudici. La Roman s-a vizitat biserica arhiepiscopală ridicată în timpul lui Petru Rareș și muzeul de obiecte bisericești. La Dulcești se află mormintele unor membri din familia Hurmuzachi, renumită pentru activitatea lor culturală și patriotică în Bucovina. La biserica din Cârlig, unde a existat un schit cu biserică de lemn, încă se mai găsesc două vechi pietre de mormânt. Biserica din Văleni este o ctitorie boierească tipică pentru secolul al XVI-lea, înălțată de postelnicul Cozma Șarpe. Punctul final al călătoriei l-a reprezentat Mănăstirea Războieni. Biserica de aici a fost zidită de Ștefan cel Mare pe osemintele ostașilor căzuți jertfelnic în lupta de la Valea Albă (1476) cu oastea sultanului Mehmed al II-lea.


Pe lângă caracterul documentar – observarea și fotografierea pietrelor de mormânt și a diferitelor inscripții și fresce din bisericile monument istoric vizitate –, călătoria a fost și un pelerinaj la aceste adevărate locuri sfinte din istoria țării noastre. Ele ne reamintesc permanent de jertfa înaintașilor noștri, datorită cărora noi trăim astăzi în libertate ca români și creștini. Dezinteresul aproape generalizat al societății românești de astăzi pentru locurile de memorie ale țării este în contradicție flagrantă cu interesul sporit pentru istorie și eroii patriei pe care îl dovedesc alte popoare din Europa și din lume. Dar fără a le acorda cuvenita cinstire și atenție, fără a merge la ele cu smerenie și recunoștință, nu vom ști de unde venim și încotro avem de mers. Iar cunoașterea științifică a trecutului este prilejul cunoașterii personale a strămoșilor, cei prin care suntem ceea ce suntem, și un imbold spre a deveni ceea ce suntem chemați a fi.