Colocviile Putnei XXI, la final

Sâmbătă, 14 iulie a.c., s-a încheiat la Mănăstirea Putna ediția a XXI-a a simpozionului internațional de istorie Colocviile Putnei.

Unele dintre cele mai importante contribuții ale acestei ediții au fost: demonstrarea faptului că Ștefan cel Mare a pus să se redacteze între anii 1495–1497 o istorie a propriei sale domnii, prezentată din punctul său de vedere, scrisă pentru a fi trimisă în Occident și păstrată într-o traducere germană de la 1502 – cunoscuta cronică moldo-germană; faptul că a existat o continuitate în activitatea Școlii muzicale de la Putna după moartea Protopsaltului Eustatie – fondatorul acestei școli și autorul a mai multor manuscrise muzicale, cu multe compoziții personale – prin ucenicul acestuia, Protopsaltul Pafnutie, de la care s-au păstrat două manuscrise muzicale frumos caligrafiate; evidențierea rolului capital al memoriei și imaginii lui Ștefan cel Mare în efortul unionist din anii 1917–1918, îndeosebi în Basarabia, unde imaginea Sfântului Ștefan a substituit-o pe cea a țarilor Rusiei în casele basarabenilor.

Ediția s-a deschis în ziua de miercuri, cu slujba Te Deum-ului oficiată în biserica voievodală de gazda evenimentului, Starețul Mănăstirii Putna, Arhimandritul Melchisedec Velnic, dimpreună cu un sobor de preoți și diaconi.

După slujba de binecuvântare, a urmat deschiderea oficială a Colocviului în Sala Mare a Casei Domnești. Arhimandritul Melchisedec a mulțumit tuturor participanților la Colocviu și tuturor colaboratorilor Centrului de Cercetare și Documentare Ștefan cel Mare al Sfintei Mănăstiri Putna pentru contribuția la desfășurarea celor 21 de ediții ale Colocviilor Putnei și la proiectele editoriale ale Centrului – 25 de fascicule ale revistei de istorie „Analele Putnei” și peste 25 de lucrări de specialitate despre epoca Sfântului Ștefan cel Mare, istoria Mănăstirii Putna și a altor mănăstiri din Moldova și Bucovina.

Părintele Arhimandrit a amintit istoricilor prezenți despre inaugurarea la 2 iulie a.c., la Mănăstirea Putna, a Portalului Memorial Golgota Neamului – „Fântâna Albă”, închinat jertfei românilor de pretutindeni și din toate timpurile pentru libertate, independență și demnitate națională și, în mod special, românilor care au fost uciși în Masacrul de la Fântâna Albă, din nordul Bucovinei, în data de 1 aprilie 1941. În acel an au fost uciși peste două mii de români de pe Valea Siretului care au încercat să se refugieze din teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică în România. Odată cu sfințirea portalului a fost lansată și o carte de mărturii despre masacru, Fântâna Albă – Golgota Neamului, îngrijită de doamna Alexandrina Cernov, membru de onoare a Academiei Române.

În continuare, vicepreședintele Centrului Ștefan cel Mare, Prof. Univ. Dr. Ștefan S. Gorovei,  a prezentat ultimele publicații ale Centrului: numerele 1 și 2 pe anul 2017 ale revistei „Analele Putnei” și ediția anastatică a lucrării clasice Mânăstirea și comuna Putna, publicată în anul 1905 de Preotul Dimitrie Dan, paroh în comuna Straja, pe atunci aflată în Imperiul Austro-Ungar, și membru corespondent al Academiei Române. Istoricul ieșean a evocat cu deosebit respect personalitatea preotului istoric și folclorist, care a publicat lucrări de pionierat  despre istoria mănăstirilor din Bucovina, dar despre diferitele etnii și tradiții din Bucovina. Tot cu această ocazie a fost lansată și lucrarea monahului Alexie Cojocaru, Pomelnicele Mănăstirii Putna și ale schiturilor ei.

Sesiunile de lucrări au început miercuri seara cu două comunicări: Ideea imperială în țările române. Alte puncte de vedere, a domnului Ștefan Andreescu, de la Institutul „Nicolae Iorga”, și Patrimoniul și statutul monahilor în Moldova medievală. O temă cu implicații multiple, a monahului Iustin Taban, de la Mănăstirea Putna.

În prima comunicare a celei de a doua zile a Colocviului, Armele lui Ștefan cel Mare, Domnul Adrian Andrei Rusu a vorbit despre efortul logistic și financiar pe care îl implica întreținerea unei armate și desfășurarea unui război în timpul lui Ștefan cel Mare. Istoricul transilvănean a avansat ideea că Ștefan cel Mare avea minim 50.000 de arme individuale diverse care rămâneau în cetăți, de unde erau ridicate de ostași la momentul războiului. Numai 1.000 de spade, nu de cea mai bună calitate, costau cât tributul anual al Moldovei către Poarta Otomană, 4.000 de galbeni.

Domnul Liviu Cîmpeanu, cercetător la Institutul de cercetări socio-umane din Sibiu, în comunicarea Campania lui Ștefan Báthory, căpitanul lui Matia Corvinul, în Moldova și Țara Românească, în vara-toamna anului 1476, trimisă prin corespondență, a vorbit despre rolul armatei ungare a regelui Matia în retragerea sultanului Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, din Moldova în vara anului 1476, după ce inițial câștigase bătălia de la Războieni.

Domnul Liviu Pilat, profesor la Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în comunicarea Ștefan cel Mare, Mesih pașa și preliminariile războiului moldo-polon, a vorbit despre contextul care a dus la războiul moldo-polon din anul 1497, care a culminat cu asedierea cetății Sucevei de către regele polon Ioan Albert, cu retragerea armatei polone și cu bătălia de la Codrii Cosminului.

Reputații istorici ieșeni, Maria Magdalena Székely și Ștefan S. Gorovei, în comunicarea Oglinda puterii. Domnia lui Ștefan cel Mare și Cronica moldo-germană, au analizat singura cronică din timpul lui Ștefan cel Mare care s-a păstrat, cronica numită moldo-germană. Manuscrisul cronicii datează din anul 1502 și reprezintă o traducere germană după un original slav elaborat între toamna lui 1495 și toamna lui 1497. Acesta din urmă era o variantă a Letopisețului de curte, pregătit spre a fi trimis în Occident, într-o perioadă de intense contacte diplomatice. El rezuma primii 30 de ani ai domniei lui Ștefan cel Mare, din 1457, când, după lupta de la Doljești, el, pretendentul, „a rămas stăpân cu putere” până în 1486, când, după confruntarea de la Șcheia, el, domnul, l-a învins pe pretendent și a rămas „stăpân în țară, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Trimiterea de cronici în dar era, în Europa, o practică obișnuită, la care suveranii recurgeau pentru a se face cunoscuți așa cum doreau ei.

După o analiză minuțioasă a textului, autorii au concluzionat că originalul slav al Cronicii moldo-germane este o istorie a lui Ștefan cel Mare, văzută de el însuși, elaborată pentru lumea occidentală.

Domnul Ovidiu Cristea, directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în comunicarea Tributul Moldovei la sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare: mărturia lui Marino Sanudo cel Tânăr, a comentat sursa venețiană care dă suma de 4.000 de galbeni pentru tributul plătit Porții de Moldova în anul 1503 și contextul în care această sumă este menționată în respectiva sursă. În aceeași perioadă, Țara Românească plătea un tribut de 10.000 de galbeni, la fel și alte principate din Balcani și însăși Veneția.

Domnul Mihai Anatolii Ciobanu, în comunicarea Marele cneaz Ivan Ivanovici zis cel Tânăr: ginerele lui Ștefan vodă, a prezentat o biografie a fiului lui Ivan al III-lea, Marele Cneaz al Moscovei, Ivan, care s-a căsătorit la 12 ianuarie 1483 cu fiica lui Ștefan cel Mare, Elena. Ivan a fost asociat timpuriu la domnie, însă nu a ajuns să domnească singur, murind la 7 martie 1490.

 Doamna Lidia Cotovanu, de la Institutul „Nicolae Iorga”, în comunicarea Un epitrahil de la Ștefan cel Mare regăsit în colecțiile Muzeului Bizantin și Creștin din Atena, a prezentat și a introdus în circuitul științific un epitrahil din vremea lui Ștefan cel Mare, cu totul necunoscut până în prezent, care are în partea de jos portretul lui Ștefan cel Mare și pe cel al doamnei sale Maria-Voichița.

Domnul Vlad Bedros, de la Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Române, în comunicarea Iconografii cu caracter trinitar în pictura murală din Moldova (sec. XV–XVI), pe lângă altele, a pus în legătură anumite teme iconografice din bisericile ctitorite de Ștefan cel Mare cu reprezentări similare, care se întâlnesc doar în zona limitrofă Ohridei, la începutul secolului al XV-lea.

Doamna Olimpia Mitric, profesor la Universitatea din Suceava, în comunicarea Lumea tipăriturilor slave în biblioteci ecleziastice sucevene. Valoarea documentară a însemnărilor autografe, a analizat însemnările autografe din cărțile vechi, păstrate în arhivele mănăstirilor din județul Suceava, din punct de vedere tematic: sursele achiziționării cărților, donația și legarea cărților, itinerariile urmate de cărți, momente din viața particulară și comunitară, liste ale cărților din biblioteci parohiale, relația carte-cititor, lectori și proprietari ai cărților.

Domnul Ovidiu Cristea, în a doua comunicare susținută la acest Colocviu, Pentru o ediție critică a scrisorii lui Ștefan cel Mare către principii creștini: observații pe marginea listei căpeteniilor otomane, a încercat să identifice numele căpeteniilor otomane care au participat la bătălia de la Vaslui și pe care Sfântul Ștefan i-a menționat, pentru a mări veridicitatea evenimentului, în scrisoarea pe care a adresat-o principilor creștini după bătălie. Coroborând mai multe izvoare din epocă, autorul a reușit să identifice mare parte din numele prezentate. S-a dovedit că ei erau comandanți militari din provinciile otomane din Balcani.

 În comunicarea O nouă istorie cantacuzinească a românilor și consemnările sale despre domnia lui Ștefan cel Mare, Sergiu și Raluca Iosipescu, de la Institutul Național al Patrimoniului, au prezentat însemnările despre Ștefan cel Mare dintr-un manuscris pus la dispoziție de Profesorul Ioan Mihail Cantacuzino.

În ziua de vineri, participanții la Colocviu s-au deplasat într-o excursie de studiu la Mănăstirile Tazlău – ctitorie a Sfântului Ștefan cel Mare, care a suferit puține intervenții de-a lungul secolelor – și Bistrița-Neamț, unde se desfășoară săpături arheologice sub supravegherea arheologului Adrian Andrei Rusu, participant la Colocviu. Domnul Rusu a fost ghidul participanților în aceste două mănăstiri.

Sesiunile de comunicări s-au reluat în ziua de sâmbătă, 14 iulie, cu comunicarea domnului Alexandru Pascal de la Moscova, Două manuscrise cu însemnări de donație din secolul al XVII-lea pentru Mănăstirea Putna din colecțiile Bibliotecii de Stat a Rusiei din Moscova. Domnul Pascal a prezentat un Minei pe luna iulie din anul 1664 și un Minei pe luna august din anul 1661.

Ierodiaconul Avraam Bugu, de la Mănăstirea Putna, în comunicarea, Monahul Pafnutie, protopsalt și caligraf al Mănăstirii Putna, a arătat cât se poate de convingător că „monahul Pafnutie protopsalt”, care a copiat în anul 1525 un Triod pentru Mănăstirea Dobrovăț, era viețuitor în Mănăstirea Putna, fiind ucenic și urmaș al lui Eustatie Protopsaltul, fondatorul Școlii muzicale de la Mănăstirea Putna în timpul lui Ștefan cel Mare. Autorul a arătat că două antologhioane de strană anonime datate în jurul anului 1520, care se păstrează în Muzeul Mănăstirii Putna, sunt opera aceluiași monah caligraf și protopsalt. Această comunicare arată continuitatea Școlii muzicale de la Putna în secolul al XVI-lea și deschide căi noi de cercetare în privința activității culturale din trecutul acestei mănăstiri. Autorul a încheiat spunând: „considerăm, deci, că monahul Pafnutie, protopsaltul și caligraful, își poate redobândi locul binemeritat atât în pomelnicul Mănăstirii Putna, cât și în istoria culturii românești.”

Monahul Alexie Cojocaru, de la Mănăstirea Putna, în comunicarea Școala de broderie de la Mănăstirea Putna (sec. XV–XVI). Caracteristici și comparații, a analizat mai multe broderii din tezaurul Putnei din mai multe perspective: stilistice, a tehnicii nodurilor de coasere, a coloranților folosiți, a caracteristicilor tehnice ale firelor folosite etc.

Domnul Ioan-Augustin Guriță, lector la Facultatea de Istorie din Iași, în comunicarea Un arhiereu putnean uitat: episcopul Antonie al Romanului, a adus contribuții importante la biografia episcopului Antonie al Romanului, cel care a făcut parte din marea familie duhovnicească a Putnei. Acesta a fost ucenic al mitropolitului Iacov, fiind apropiat colaborator al acestuia, atât la Iași (ca arhidiacon), cât și la Putna, după retragere, perioadă în care, pentru o vreme, Antonie a fost și egumen al mănăstirii. Plecat din partea de țară intrată sub administrație habsburgică, acesta fost hirotonit arhiereu, în 1787, într-o perioadă în care Mitropolia Moldovei era condusă de un alt ierarh cu metanie putneană, Leon Gheuca. Cei aproape nouă ani în care eparhia a fost condusă de Antonie Putneanul au fost marcați de ocupațiile străine ale Moldovei și de problemele din plan bisericesc venite odată cu acestea. De asemenea, în timpul păstoririi, el a fost nevoit să găsească soluții pentru a scoate Episcopia Romanului din grelele datorii lăsate de predecesorul său, ierarhul grec Iacov. A fost un ierarh vrednic și un bun administrator, din documentele vremii reieșind grija sa constantă pentru bunul mers al instituției pe care o conducea.

Doamna Olivia Senciuc, în comunicarea, Condica pentru hrana și banii călugărilor Mănăstirii Putna din anii 1881–1890 a oferit informații despre componența obștii monahale din acea vreme, despre modalitatea de obținere și cea de administrare a fondurilor necesare aprovizionării cu alimente a așezământului, despre furnizori și despre gama de produse alimentare procurate.

 În comunicarea Descoperirea cartografică europeană a Sfintei Mănăstiri Putna, Raluca și Sergiu Iosipescu au investigat izvoarele cartografice despre Sfânta Mănăstire Putna și semnificația lor europeană de la Renaștere și până în pragul timpurilor moderne. S-ar părea că Putna a apărut prima dată pe o hartă în jurul anului 1527, pe o hartă polonă.

Domnul Mihai-Bogdan Atanasiu, de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, în comunicarea O operă „uitată”: Documentele mănăstirilor din Bucovina de Teodor Balan, a arătat necesitatea publicării operei arhivistului Teodor Balan, care reunește documentele privitoare la mănăstirile din Bucovina, întrucât multe dintre aceste documente au fost copiate din arhive particulare, care în prezent sunt aproape imposibil de găsit.

Domnul Marius Diaconescu, profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București, în comunicarea Invocarea lui Ștefan cel Mare și a Mănăstirii Putna în discursul unionist din 1917–1918, a încercat să analizeze cum și când au apărut Ștefan cel Mare și Mănăstirea Putna în discursul unionist referitor la Basarabia și Bucovina, cine sunt jurnaliștii care îi impun în simbolistica Unirii și care este ponderea lor în raport cu alte simboluri preluate din istoria Moldovei (alți domnitori, de exemplu). Printre ziarele basarabene cele mai importante pentru curentul unionist se numără Cuvântul Moldovenesc, publicat de Pantelimon Halipa, și Ardealul, ulterior România nouă, publicat de Onisifor Ghibu. Aceste ziare au avut un mare rol în conturarea unei identități moldovenești separate de cea rusească în rândul intelectualității basarabene.

În încheierea Colocviului, domnul Mircea-Cristian Ghenghea, de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, a prezentat comunicarea Stindardul lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Zografu. Ecouri franceze și semnificații românești în contextul anilor 1917–1918.

La 28 iulie 1917 a avut loc, în Marele Amfiteatru de la Sorbonna, un eveniment cu mare încărcătură simbolică: ceremonia înmânării stindardului care îl înfățișează pe Sfântul Gheorghe, Purtătorul de Biruință, dăruit de Ștefan cel Mare Mănăstirii Zografu din Sfântul Munte Athos reprezentanților Regatului României în capitala Franței. Presa pariziană a reflectat pe larg evenimentul, socotindu-l cel mai frumos și mai amplu desfășurat la Sorbonna de la începutul Războiului. Atenția acordată României și trecutului său a fost de-a dreptul exemplară. Faptul era mai mult decât binevenit, cu cât, în ciuda eforturilor și suferințelor de război deosebite, imaginea statului român avea mult de suferit în străinătate din cauza lipsei unei propagande bine puse la punct. Într-un mod fericit și inspirat, evenimentul din capitala Franței s-a sincronizat cu derularea marilor bătălii care aveau loc atunci pe frontul din sudul Moldovei – Mărăști, Mărășești, Oituz.

În acest context, ecouri ale frumoasei ceremonii de pe malurile Senei răzbăteau, în lunile august și septembrie, și în Moldova asediată, având darul de a aduce câteva raze de speranță celor care continuau lupta împotriva invadatorilor germani, bulgari, turci și austro-ungari.

În a doua parte a comunicării, istoricul ieșean a vorbit despre rolul imaginii lui Ștefan cel Mare în epocă. Momentul catalizator l-a constituit excepționalul discurs al lui N. Iorga din data de 14/27 decembrie 1916, rostit în ședința Camerei deputaților, desfășurată în Teatrul Național din Iași. Respectivul discurs a adus în prim-plan figura eroică a voievodului, invocat, alături de alți voievozi și de Regele Ferdinand I, spre a ilustra mai bine puterea de sacrificiu și de rezistență a neamului românesc. Ecourile excepționale s-au vădit și din aceea că discursul lui N. Iorga a fost imprimat și afișat în satele și orașele României libere și răspândit trupelor de pe front, cu solicitări pentru suplimentarea exemplarelor trimise armatei. Pe tot parcursul anului 1917, figura emblematică a lui Ștefan cel Mare a dominat viața culturală a Iașilor.

În încheiere, domnul Ghenghea a prezentat rolul lui Ștefan cel Mare în epocă dintr-o altă perspectivă. Învățătorul Ion Mihalache – marele om politic și martirul de mai târziu – a făcut parte dintr-un grup de 94 de intelectuali care au îmbrăcat haina militară și au fost trimiși peste Prut la începutul anului 1918 spre a obține informații cât mai precise despre situația din provincie și a face propagandă în favoarea României. Într-un raport întocmit la întoarcerea din misiune, Mihalache spunea: „Le-am vorbit la masă despre Moldova de odinioară, cu Dragoș Vodă și Ștefan cel Mare – despre hrăpirea Basarabiei și silința Rusiei de a orbi prin întuneric – despre jertfele făcute de România pentru desrobirea fraților – despre luptele de la Mărășești care au scăpat Basarabia de a fi cotropită de Nemți. – Au fost mișcați și țăranii strigau «Trăiască România Mare»”. Și făcea următoarea propunere: „Să se trimită de urgență cărți de la bibliotecile școlilor din Țară, culegeri de cântece și tablouri istorice mai ales cu Ștefan cel Mare. Să se tipărească un manual de istorie scris ușor, și să se trimită tuturor învățătorilor basarabeni.” Mințile și inimile românilor basarabeni, dezorientate și înstrăinate de deceniile de rusificare, trebuiau câștigate pentru cauza românească. Trebuia dusă o luptă în planul vizual, al imaginilor și al simbolurilor – și aici a intervenit rolul deosebit al voievodului Ștefan cel Mare. Aidoma țăranului român din Ardeal, care avea în casă un tablou al „bunului împărat” Franz Joseph, mulți dintre țăranii români din Basarabia aveau în casele lor tablouri ale țarilor Alexandru al III-lea și Nicolae al II-lea. În mod evident, în cadrul acestui proces de substituire imagistică, partea română nu putea opune imaginea Regelui Ferdinand I, puternic discreditată în ochii basarabenilor de virulenta propagandă bolșevică de pe parcursul anului 1917, monarhul României fiind privit chiar ca stăpânitor al unui stat moșieresc, în care țăranii erau robii boierilor și nu se bucurau de niciun fel de drepturi. Or, în aceste circumstanțe, figura istorică pe care unii dintre intelectualii români trimiși dincolo de Prut la începutul anului 1918 și-au dat seama că o pot utiliza cu succes spre a o contrapune imaginilor consacrate ale țarilor ruși era Ștefan cel Mare. Acesta răspundea atât unor sensibilități specifice, care nu putuseră fi distruse de secolul de stăpânire țaristă, cât și intenției românilor de a-i face pe conaționalii lor din stânga Prutului conștienți de originea comună și de necesitatea reîntrupării în cadrul corpului politic național românesc.

Sâmbătă începând cu ora 12.30, imediat după sesiunea de comunicări de dimineață, în biserica voievodală a avut loc slujba parastasului pentru istoricii Șerban Papacostea și Neagu Djuvara, colaboratori ai Centrului Ștefan cel Mare. Din încredințarea Înaltpreasfințitului Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, slujba a fost săvârșită de către Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, și un sobor de clerici de la Mănăstirea Putna.

În cuvântul său, Preasfințitul Damaschin a spus: „Gândul de pomenire a venit din partea unor colegi și s-a înfăptuit în prezența lor și aceasta arătă ceva care, din păcate, astăzi lipsește multora, din diferite bresle. Arată că nu suntem fără predecesori, că nu am apărut de nicăieri și mergem spre nicăieri. Este un sentiment de adâncă recunoștință față de cei care ne-au format, care au contribuit la bunul mers al breslei. Ne așezăm într-o tradiție.”

După ultima sesiune de comunicări, în seara zilei de sâmbătă, 14 iulie, a avut loc festivitatea de închidere a ediției a XXI-a a Colocviilor Putnei. Cu această ocazie au mai fost lansate câteva publicații ale Centrului Ștefan cel Mare. În primul rând, domnul Adrian Andrei Rusu a lansat volumul Lapidariul Putnei, un mai vechi proiect al Centrului. Apoi au mai fost lansate două istorii vechi ale Mănăstirii Putna, semnate de Franz Adolf Wickenhauser și Karl Adolf Romstorfer, traduse din limba germană și grupate într-un singur volum și, astfel, redate circuitului științific.

Ultimul a luat cuvântul gazda evenimentului, Starețul Mănăstirii Putna, care a anunțat faptul că anul viitor, pe 3 septembrie, se împlinesc 550 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna de către Mitropolitul Teoctist I. Cu ocazia acestei aniversări se dorește ca nou-construitul Centru Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul” să fie sfințit duminică, 1 septembrie 2019, iar ediția a XXIII-a Colocviilor Putnei din septembrie, anul viitor, să se desfășoare în sala de conferințe a acestui Centru. Arhimandritul Melchisedec a mulțumit încă o dată participanților la această ediție a Colocviilor Putnei și a menționat că la cele 21 de ediții de până acum au participat 119 profesori și cercetători, nu numai români, ci și din Franța, Austria, Polonia, Ucraina, Rusia, Bulgaria, Grecia, Italia, Elveția; nouă dintre aceștia au plecat la Domnul și pentru ei s-a făcut o rugăciune înaintea Preabunului Dumnezeu. În încheiere, Părintele Arhimandrit a urat ca duhul unității și al păcii să călăuzească inimile tuturor colaboratorilor Centrului de Cercetare și Documentare Ștefan cel Mare.

 

Acest articol a fost publicat în Știri și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile sunt închise.