Colocviile Putnei XXIII, la final

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, în perioada 8–11 septembrie 2019, s-a desfășurat la Mănăstirile Putna și Dragomirna ediția a XXIII-a a Simpozionului internațional de istorie Colocviile Putnei.

Ediția s-a deschis în ziua de duminică, cu slujba Te Deum-ului oficiată în biserica voievodală de Starețul Mănăstirii Putna, Arhimandritul Melchisedec Velnic, dimpreună cu un sobor de preoți și diaconi.

A urmat deschiderea oficială a Colocviului în Sala Mare a Casei Domnești. După cuvântul de întâmpinare al gazdei, a luat cuvântul Domnul Ștefan S. Gorovei, președintele Centrului de Cercetare și Documentare al Mănăstirii Putna, care a vorbit istoricilor și tuturor celor prezenți despre rostul și misiunea istoricului.

Am ajuns și eu la o vârstă la care te întrebi ce este mai important: a scotoci și a scoate la iveală grăuncioare de lumină ale trecutului sau a reflecta asupra rostului acestei munci.

Sunt în ultima vreme în spațiul nostru istoriografic direcții felurite de a înțelege trecutul. Există din ce în ce mai multe metode de a manipula înțelegerea trecutului. Trecutul are logica sa care nu corespunde cu cea a prezentului. Trebuie să combatem această tendință a corectitudinii politice în înțelegerea trecutului.

E suficient dacă aducem grăuntele acela de lumină. Dacă înțelegem bine ceea ce a fost în trecut, poate o să înțelegem ce se întâmplă astăzi. Nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru astăzi nu este fără rădăcini în trecut. Sunt rădăcini pe care le știm sau nu, le vedem, sau de cele mai multe ori nu vrem să le vedem.

Aș vrea să rămâneți cu ideea că lucrați pentru cunoașterea trecutului unui popor care n-a fost buricul pământului dar care a fost tot timpul năpăstuit, fiind așezat de Dumnezeu la răscruce de vânturi. Ne mândrim cu ceea ce suntem!

Domnia sa a lansat și ultimele două numere, 1 și 2 pe anul 2018, ale revistei Analele Putnei.

Primele comunicări au fost ale unor oaspeți din străinătate: Profesorul Ivan Biliarsky, de la Institutul de Istorie al Academiei Bulgare de Științe, The Holy Women in the Works of Patriarch Euthymius of Tarnovgrade și Alice Isabella Sullivan, postdocorand în Istoria Artei la University of Michigan, Ann Arbor, cu comunicarea, Tradiții artistice bizantine în broderiile moldovenești.

În cea de-a doua zi a simpozionului, sesiunea de comunicări a fost deschisă, la Mănăstirea Putna, de către Domnul Liviu Cîmpeanu, cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române, Sibiu, cu comunicarea, Relațiile lui Iancu de Hunedoara cu Țara Românească și Moldova, 1442–1456. O reevaluare (II).  Domnia sa a arătat că interesul și implicarea lui Iancu de Hunedoara în țările române de la est și sud de Carpați nu a urmărit atât ambiții personale, cum a fost acuzat, după moartea sa, de către regele Ungariei, Ladislau Postumul, cât cele mai înalte rațiuni strategice. În particular, intervenția lui Iancu de Hunedoara în Țara Românească și Moldova în anul 1447, a fost premersă de tratative diplomatice care s-au materializat într-o alianță care se întindea de la Castel Nuovo, reședința lui Alfonso de Aragon din Neapole, la tabăra lui Skanderbeg din Munții Albaniei și la seraiul lui Ibrahim Karamanoglu, din Iconium. Planul strategic implica și țările române, unde gubernatorul Ungariei avea nevoie de voievozi aliați. Schimbarea lui Vlad Dracul cu Vladislav al II-lea și a lui Roman al II-lea cu Petru al II-lea, nu numai că a readus voievodatele extracarpatice în sfera de influență a Regatului Ungariei, dar i-a asigurat lui Iancu de Hunedoara un sprijin militar consistent, care a participat la campania de la Kossovo Polje.

Domnul Liviu Pilat, profesor la Facultatea de istorie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în comunicarea, Războiul anti-otoman și preliminariile păcii moldo-polone (1499), a pus în valoare câteva documente inedite care stabilesc contextul în care, după Bătălia de la Codrii Cosminului, s-a ajuns la semnarea păcii între Ștefan cel Mare și regele Ioan Albert al Poloniei. Autorul a scos în evidență poziția de forță de pe care a negociat voievodul moldovean, care se bucura atât de sprijinul suzeranului său, regele Ungariei, Vladislav, – cel care îi comunica fratelui său, Ioan Albert, că o cruciadă împotriva turcilor nu putea avea loc fără ajutorul lui Ștefan, și îl îndemna să negocieze pacea direct cu acesta – cât și de cel al sultanului. În legătură cu ultimul aspect, istoricul ieșean a discutat afirmația pusă în circuitul științific cu câțiva ani în urmă de cercetătorul Nagy Pienaru, că Ștefan ar fi fost prezent în anul 1498 la Istanbul pentru a duce personal tributul sultanului, aducând mai multe argumente împotriva unei astfel de vizite, în schimb susținând că fiul lui Ștefan, Bogdan al III-lea, ar fi putut fi acela care în 1498 a dus tributul la Poartă.

Domnul Ovidiu Cristea, directorul Insitutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în comunicarea Vae victis: confruntările Veneției și Moldovei cu Imperiul Otoman (secolul XV – mijlocul secolului XVI), a întreprins o analiză comparată a felului cum cele două puteri creștine și-au organizat apărarea în fața agresiunii otomane.

Domnul Ștefan S. Gorovei, profesor emerit al Facultății de Istorie a Universității din Iași, în comunicarea, Ștefan, țara sa, oamenii săi. Reflecții contrariate, a combătut cu vehemență două afirmații în legătură cu voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare, afirmații propagate de oameni care nu cunosc îndeajuns de bine trecutul nostru istoric: că Ștefan a fost un „mit” creat de propaganda comunistă și că el n-ar fi vorbit limba română. Istoricul ieșean a demonstrat că despre Ștefan s-a scris mult, elogios și argumentat cu mult înainte de perioada comunistă, iar în timpul ei, de reputați istorici români din diaspora. În legătură cu a doua afirmație, domnul Gorovei a făcut referire la multe izvoare din epocă, care atestă vorbirea limbii române de către locuitorii Țării Moldovei și, implicit, de către conducătorul ei, care într-o scrisoare către principii creștini se referea la Țara Românească ca la „cealaltă Valahie”, relevând conștiința apartanenței la același neam a locuitorilor celor două țări românești.

Domnul Adrian Andrei Rusu, reputat arheolog, în comunicarea, Depozite în domnia lui Ștefan cel Mare (de la idei, la realități arheologice), a luat în discuție problema generală a depozitelor în perioada medievală, la care există foarte puține referințe explicite, ele și logistica pe care o implicau putând fi doar bănuite. În particular, istoricul ardelean a discutat despre recentele descoperiri arheologice de la Mănăstirea Bistrița, Neamț, care au scos la iveală unele dintre cele mai bogate tezaure de vase ceramice și cahle cunoscute până în prezent.

Doamna Voica Maria Pușcașu, unul dintre cei mai experimentați arheologi în viață, în comunicarea, Necropole medievale, a încercat să alcătuiască un bilanț al cunoștințelor actuale legate de spațiul funerar de la interiorul edificiilor eclesiastice medievale din țările române, deplângând pe de o parte fragmentaritatea acestor cunoștințe, iar pe de alta, superficialitatea cu care au fost abordate în anumite cazuri. În particular, domnia sa a adus în discuție faptul că, aproape inexplicabil, nu avem nici cea mai mică urmă despre locul unde se aflau mormintele primelor Doamne ale celor două țări române extracarpatice – primul mormânt cunoscut al unei Doamne a Țării Moldove este cel al Anei, soția lui Alexandru cel Bun.

În prima comunicare a după-amiezii, doamna Maria Magdalena Székely, profesor la Facultatea de Istorie din Iași, în comunicarea, Din nou despre însemnele doamnei Maria Asanina Paleologhina. O abordare istoriografică, a revenit asupra unei mai vechi cercetări, semnalând ultimele contribuții asupra temei. Domnia sa, în a doua parte a comunicării, a deplâns „suficiența îmbrăcată în haine erudite” a unor istorici străini care s-au ocupat de aceeași temă, istorici care, pe de o parte, nu au consultat toată bibliografia subiectului, pe de alta, au publicat de mai multe ori versiuni puțin schimbate ale aceluiași studiu.

Domnul Mihai Anatolii Ciobanu, doctorand al Facultății de Istorie din Iași, a trimis prin corespondență de la Moscova, unde se află pentru un stagiu de documentare, comunicarea, Un panaghiar de la Ștefan Tomșa pentru Mănăstirea Solca. Notă informative, în care a semnalat prezența la Muzeul de Stat de Istorie din Moscova a unui panaghiar din Moldova, datat în anul 1623. Deși necunoscut istoriografiei românești, imagini cu obiectul au fost publicate într-un studiu din anul 1907 al lui Nicolai Ivanovici Troțkij, care a și arătat ulterior că respectivul obiect fusese cumpărat de graful A.S. Uvarov de la un bătrân la un târg organizat în orașul Nizhegorodsk, în anii 50 ai secolului al XIX-lea.

Doamna Vera Tchentsova, reputat cercetător rus care locuiește în Franța, în comunicarea Putna and Muscovy in the Last Years of Metropolitan Dosoftei Barilă’s Life, a scos la iveală pentru istoricii români un dosar necunoscut din Arhiva de acte vechi de la Moscova, care datează din ultimul deceniu al veacului al XVII-lea. În el se relatează despre prezența a doi monahi de la Putna, Filotei și Antonie, la curtea țarului, în luna martie a anului 1692, care au venit să obțină ajutoare de la țar pentru refacerea mănăstirii și răscumpărarea părinților care fuseseră robiți și duși în Crimeea în urma unui atac tătar din anul 1691. Pentru veridicitatea afirmațiilor lor, înaintea autorităților ruse a depus mărturie un anume episcop Nicolae de Rădăuți. Se pare că acesta a fost hirotonit episcop de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei la 25 martie 1683, pe când mitropolitul se afla în exil în Polonia, și că în fapt nu a stat niciodată în scaunul de Rădăuți. Datele inedite din acest dosar urmează a fi analizate critic în viitor de istoricii români.

Domnul Mihai-Bogdan Atanasiu, cercetător al Universității din Iași, în comunicarea, Pomelnicul Mănăstirii Pângărați și autorul său putnean, a prezentat manuscrisul Pomelnicului Mănăstirii Pângărați, scris la anul 1793 de ieromonahul Gherasim Putneanul. De asemenea, domnul Atanasiu și-a propus să afle mai multe detalii despre autorul său. Acesta a intrat în monahism la Putna de unde, probabil după anexarea de către austrieci a părții de nord a țării, s-a stabilit în una dintre chinoviile din apropierea Mănăstirii Neamț, unde a și fost, pentru o vreme, egumen al Agapiei. Școlit la Putna, cunoscător al limbii slavone și talentat caligraf, el a tradus și a scris mai multe lucrări printre care și manuscrisul pentru Pângărați. Pomelnicul, rămas până astăzi inedit, cuprinde o sumedenie de nume ale unor personalități laice și bisericești din veacurile XVI-XIX care, după o minuțioasă analiză critică, va oferi un material bogat și interesant din punct de vedere genealogic și prosopografic, dar și folositor pentru reconstituirea istoriei uneia dintre cele mai importante ctitorii ale lui Alexandru vodă Lăpușneanu.

Ultimele două comunicări ale zilei au aparținut monahului Alexie Cojocaru, de la Mănăstirea Putna, și domnului Marius Diaconescu, profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București, și s-au intitulat, Viața economică a Mănăstirii Putna în secolul al XVIII-lea (I), respectiv, Problema bunurilor de patrimoniu luate de austrieci de la Mănăstirea Putna și de la celelalte mănăstiri din Bucovina în contextul Conferinței de Pace din 1919.

A treia zi de comunicări s-a desfășurat la Mănăstirea Dragomirna, fiind deschisă de stareța așezământului, Stavrofora Maria Magdalena Gherghina, cu comunicarea, Tezaurul de legende și povești al Mănăstirii Dragomirna. Sfinția sa a adus dovezi istorice pentru a demonta anumite neadevăruri care au fost propagate de-a lungul timpului și care au dobândit un caracter „legendar”. Cele mai multe dintre acestea sunt în legătură cu ctitorul Dragomirnei, Mitropolitul Anastasie Crimca, perioadele din viața mitropolitului despre care nu s-au păstrat informații scrise fiind umplute cu astfel de legende.

Domnul Ovidiu Olar, cercetător la Institutul „Nicolae Iorga”, în comunicarea, Un manuscris necunoscut al „școlii” lui Crimca păstrat la Sinai, a prezentat un tetraevanghel datând din 20 aprilie 1627, foarte interesant prin faptul că a fost caligrafiat de episcopul Luca al Buzăului, iar miniaturile și frontispiciile au fost realizate de un artist care prezintă caracteristicile școlii de miniaturistică a Mitropolitului Anastasie Crimca.

Preotul George Palade, în comunicarea, Manuscrisele înstrăinate ale mitropolitului Anastasie Crimca. Psaltirea nr. 109 de la Biblioteca Muzeului de Istorie din Moscova, trimisă prin corespondență, a prezentat detalii inedite ale cunoscutei Psaltiri aparținând școlii de la Dragomirna, care se păstrează la Muzeul de Stat de Istorie din Moscova. În particular, sfinția sa a arătat că manuscrisul era special destinat pentru folosirea în cult în timpul Postului Mare, iar fiecare din frontispiciile care apar sunt diferite unele față de altele. 

Doamna Boyka Mircheva, profesor la Universitatea „Sf. Clement de Ohrida” de la Sofia, Bulgaria, în comunicarea, Mitropolitul Anastasie Crimca și literatura și cultura medievală bulgară, trimisă prin corespondență, a vorbit despre interferențele culturale dintre spațiul românesc și cel bulgar în timpul vieții lui Anastasie Crimca.

Domnul Ștefan S. Gorovei, în comunicarea, Spre o monografie Anastasie Crimca. Trepte, piedici și capcane, a vorbit despre proiectul său de a scrie o monografie a celebrului mitropolit, programată să apară cu ocazia acestei ediții a Colocviilor Putnei. Însă, odată cu începerea lucrului s-au descoperit dificultăți și amănunte care lipsesc, care fac o asemenea întreprindere extrem de dificilă. După ce a trecut în revistă aceste dificultăți, reputatul istoric, a prezentat o parte din valoroasele sale contribuții la acest subiect. Astfel, domnul Gorovei a arătat că strămoșii mitropolitului se trăgeau, probabil, din Crimeea, refugiindu-se în Moldova pe la Liov; că era dintr-o familie de negustori, din Suceava – în vremea aceea exista chiar o stradă Crimca în Suceava; că a fost diac la curtea domnească, purtând numele Ilie Crimca, din acea vreme păstrându-se un Molitfelnic; că a fost preot, deci căsătorit, înainte de a intra în monahism și de a ajunge, în cele din urmă mitropolit. Domnia sa a încheiat scurta expunere a datelor biografice comentând asupra pericolelor care îl pasc pe istoric. Acesta, confruntându-se cu muțimea de piedici izvorâte din lipsa informațiilor documentare, se poate ușor agăța de un amănunt și astfel să deformeze realitatea, așa născându-se capcanele unei astfel de întreprinderi.

Înainte de reluarea comunicărilor, toți cei prezenți au luat parte în biserica Mănăstirii Dragomirna la slujba parastasului pentru Mitropolitul Anastasie Crimca și voievodul martir Miron Barnovschi, dimpreună cu toți fericiții ctitori ai sfântului locaș, dar și pentru arheologii Gheorghe și Cristina Cantacuzino, care au întreprins cercetări arheologice la Mănăstirea Dragomirna și care au murit în luna iulie a acestui an în urma unui tragic accident, și pentru reputatul istoric Dumitru Năstase, dimpreună cu tot neamul lor cel adormit.

În prima comunicare a după-amiezii, domnul Cristian Antim Bobicescu, cercetător din București, în comunicarea, În tradiția lui Ștefan cel Mare: Ieremia Movilă în căutarea unei legături cu regele Poloniei, a adus o reconsiderare a raporturilor domnului Ieremia Movilă cu puterea polonă. Astfel, era îndeobște vehiculat în istoriografie faptul că Ieremia era „omul cancelarului” Jan Zamoyski. Domnul Bobicescu a demonstrat că, deși cancelarul polon a fost cel care l-a instalat pe tronul Moldovei, cei doi s-au certat ulterior și voievodul moldovean a reușit, cu destul succes, să stabilească o relație cu regele polon, Sigismund al III-lea, pentru a scăpa de presiunea exercitată de cancelar, în sprijinul acestei afirmații stând scrisorile dintre Ieremia Movilă și rege.

Domnul Ștefan Andreescu, cercetător la Institutul „Nicolae Iorga”, în comunicarea, Episcopul Benedict „din Țara Moldovei”, a urmărit destinul unui monah din Mănăstirea Sucevița, care a ajuns Episcop al Romanului, iar apoi, în vremuri tulburi, a trecut în Țara Românească fiind menționat ca egumen al mănăstirii Glavacioc.

Doamna Olimpia Mitric, profesor la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, în comunicarea, Despre „pierzătoriul foc” de la Mănăstirea Sucevița (1831). O nouă sursă documentară, a prezentat amănunte despre incendiul din anul 1831 în care, pe lângă alte multe bunuri, a ars și arhiva veche a Mănăstirii Sucevița.

În ultima comunicare a zilei, Pagini de istorie bisericească mai puțin cunoscute din primii ani ai stăpânirii austriece în nordul Moldovei, domnul Ioan-Augustin Guriță, lector la Facultatea de Istorie din Iași, a comunicat rezultatele unei cercetări legate de modul în care episcopul Dosithei Herescu a fost nevoit să acționeze în perioada de început a stăpânirii austriece în nordul Moldovei, în special în anii în care s-a produs ruptura dintre Episcopia Rădăuților și Mitropolia Moldovei. Pe baza documentelor, au fost prezentate cazurile particulare ale mănăstirilor și schiturilor ale căror averi au fost cercetate de către comisia special întocmită pentru aceasta. Dintre acestea, asupra unora s-a insistat mai mult, deoarece reflectă foarte bine starea de tensiune care s-a manifestat în noul context, mai ales că mulți egumeni au fost destituiți, sfintele lăcașuri închise, iar monahii au fost nevoiți să se îndrepte spre alte locuri. De asemenea, a fost urmărit felul în care s-au primit noile dispoziții de către cei care constituiau grupul autorității eclesiastice, dar și modul în care egumenii și alți monahi au protestat și s-au opus anumitor hotărâri primite în perioada anilor 1781-1785.

Pe seară, în drum de la Mănăstirea Dragomirna spre Mănăstirea Putna, participanții s-au oprit la Mănăstirea Bogdana, unde, cu binecuvântarea părintelui stareț, arhimandritul Iustin Dragomir, au vizitat șantierul de restaurare a picturii din interiorul vechii biserici. A fost un moment de mare delectare profesională pentru toți istoricii, în special pentru cei de artă. În fața lor s-au deschis frescele ștefaniene, de o rară frumusețe, de curând scoase la lumină prin munca restauratorilor. Această vizită s-a dovedit foarte benefică și instrumentală pentru comunicarea domnului Emil Dragnev din următoarea zi.

Ultima zi a Colocviilor Putnei din acest an s-a deschis la Mănăstirea Putna cu comunicarea domnului Alexandru Pascal, cercetător de la Moscova, intitulată Cu privire la moștenirea manuscrisă a copistului moldovean Teodor Marișescul de la Mănăstirea Neamț. Domnul Pascal, ținând cont de noile descoperiri și atribuții din ultimii ani, a trecut în revistă toate manuscrisele autografe cunoscute și păstrate ale lui Teodor Marișescul de la Mănăstirea Neamț, scriitor și caligraf remarcabil al cărții slavo-moldovenești de la sfârșitul secolului al XV-lea.

Doamna Elena Firea, de la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, în comunicarea, Sfinți, icoane și politică. Tensiuni diplomatice moldo-ruse în jurul unor icoane de secol XVII, a redeschis dosarul unui moment delicat din cadrul relațiilor diplomatice dintre Moldova și Moscova constituit de două icoane comandate de către Miron Barnovschi la curtea țarilor, prin intermediul soliei din anul 1628-1629 a arhimandritului Varlaam. Ele nu au ajuns niciodată în Moldova din pricină că au fost reținute de către patriarhul Filaret al Moscovei, pe motiv că erau „necuviincios” pictate. Opt ani mai târziu, Vasile Lupu trimitea o nouă solie la Moscova, cerând, între altele, ca icoanele comandate de Miron Barnovschi să fie încredințate solilor săi. În urma unei anchete referitoare la modele acestor icoane, țarul Mihail Feodorovici a refuzat din nou trimiterea lor în Moldova. Soarta lor ulterioară nu se mai cunoaște. Cercetătoarea a demontat două din posibilele motive pentru care aceste icoane ar fi putut fi „necuviincioase”: faptul că sfinții erau reprezentați șezând, amănunt imputat zugravilor de către autorități în cadrul interogatoriului, și că unul dintre sfinți era Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, care nu ar fi fost cunoscut în spațiul rus. Doamna Firea a adus argumente că existau de multă vreme în spațiul rusesc exemple de sfinți pictați șezând și că Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava fusese recunoscut cu cel puțin un secol înainte ca un nou sfânt tămăduitor în sinaxarul rusesc.

Doamna Anna Eliseeva, de la Conservatorul de Stat din Moscova, în comunicarea, Deux Anthologies de chant du monastère de Putna: nouvelles découvertes dans les archives du Musée d’Etat d’Histoire de Moscou, a prezentat două manuscrise muzicale descoperite în arhivele Muzeului de Stat de Istorie din Moscova. Vorbitoarea a arătat că aceste manuscrise au aparținut Mănăstirii Putna și că pe paginile unuia dintre ele se află o compoziție inedită a Protopsaltului Eustatie de la Putna.

Ierodiaconul Avraam Bugu, de la Mănăstirea Putna, în comunicarea, Sunt Cuviosul Teodosie de la Maniava și monahul Teodosie Zotica una și aceeași persoană ?, a discutat o serie de argumente care fac posibilă asocierea între monahul și cântărețul Teodosie Zotica de la Putna și Sfântul Cuvios Teodosie de la Schitul Maniava din Galiția. O asemenea asociere ar explica iradierea Școlii Muzicale de la Putna în spațiul galițian și, de aici, în cel nord slav.

Ierodiaconul Timotei Tiron, de la Mănăstirea Putna, în comunicarea, Un meșter argintar din secolul al XVIII-lea: monahul Rafail de la Putna, a vorbit despre argintarul care a ferecat în argint icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Putna, la mijlocul veacului al XVIII-lea.

Protosinghelul Dosoftei Dijmărescu, de la Mănăstirea Putna, în comunicarea, O scrisoare a ieroschimonahului Sila: omul sfânt care arată dreptatea și aduce pacea, a prezentat o scrisoarea inedită a Sfântului Sila în care acesta încearcă să aducă pacea între două rude care erau în conflict pentru proprietate. Sfântul Sila a fost canonizat împreună cu Mitropolitul Iacob Putneanul și cuvioșii Paise și Natan, în anii 2016-2017. Ei au fost viețuitori la Putna și Sihăstria Putnei în veacul al XVIII-lea.

În debutul sesiunii de după-amiază, domnul Alessandro Flavio Dumitrașcu, de la Facultatea de Istorie din București, a prezentat comunicarea, Noi izvoare privitoare la exportul de cereale ale țărilor române în secolul al XV-lea. Domnia sa a prezentat un număr de șapte însemnări, primele cinci din prima jumătate a veacului al XV-lea și ultimele două din a doua parte a aceluiași secol, privitoare la exportul de cereale al Țărilor Române în perioada medievală târzie. Ele arată că acest proces economic este departe de a fi reprezentat o excepție, întrucât era îndreptat  în secolul al XV-lea, la fel ca în secolul precedent și succesiv, către spațiul pontic, și, în particular, în acest veac, către Caffa.

Domnul Mihai Gicoveanu, în comunicarea, Pârcălabii de Neamț din vremea lui Ștefan cel Mare. Conexiuni genealogice, a prezentat informații din biografia celor 13 pârcălabi identificați a fi fost la conducerea  cetății Neamț în timpul lui Ștefan cel Mare, începând cu Ciopei și încheind cu Eremia și Dragoș, întregind personalitatea unora dintre acești demnitari și eliminând unele neconcordanțe.

Domnul Emil Dragnev, profesor la Universitatea de Stat din Chișinău, în comunicarea, Frescele de la Sf. Gheorghe din Hârlău și cea de-a doua fază a picturii murale din Moldova lui Ștefan cel Mare, a adus o contribuție foarte importantă, datând în vremea lui Ștefan cel Mare mai multe picturi de biserici considerate până acum a fi mai târzii, din vremea lui Petru Rareș.

Domnul Alexandru Pascal, în comunicarea, Scrisoarea marii cneaghine a Moscovei Elena Stefanovna (Voloșanca) către tatăl ei, voievodul Moldovei Ștefan al III-lea (cel Mare): noi aspecte de cercetare, a prezentat noi copii ale scrisorii marii cneaghine a Moscovei Elena Stefanovna (Voloșanca) către tatăl ei voievodul Moldovei Ștefan al III-lea (cel Mare). Componența „convoiului” scrisorii admite presupunerea că aceasta s-a păstrat ca parte organică a actelor din arhiva personală a Elenei, dar permite și datarea răvașului.

Domnul Mihai Anatolii Ciobanu, în comunicarea trimisă prin corespondență, Un hronograf târziu, Ștefan cel Mare și Bogdan Lăpușneanu, a prezentat un manuscris slavonesc copiat în secolul al XVIII-lea pe una dintre filele căruia apare menționat Ștefan cel Mare.

Ultima comunicare a serii a aparținut domnului Alexandru Molcosean, de la Chișinău, și s-a intitulat Dimensiunile personalității lui Ștefan cel Mare reflectate în manualele școlare de istorie din Republica Moldova (1990–2013).

La finalul comunicărilor a luat cuvântul domnul profesor Ștefan S. Gorovei care a făcut un bilanț al acestei ediții. Domnia sa a spus că este prematur a se pronunța asupra valorii comuinicărilor prezentate dar că este cert că unele dintre ele au ridicat ștafeta valorică în domeniile lor, fie cel al istoriei diplomatice, fie cel al istoriei artei. S-au adus înnoiri, unele bănuite, altele așteptate, altele cu totul neașteptate, încât domnia sa a conchis că bilanțul acestei ediții este unul pozitiv, chiar foarte pozitiv, mulțumind participanților pentru strădania de a aduce lucruri noi și interesante.

În încheiere a luat cuvântul arhimandritul Melchisedec, care a subliniat că această ediție este cea a 550 de ani de la sfințirea bisericii Mănăstirii Putna. Sfinția sa a adus mulțumiri preabunului Dumnezeu, Maicii Sfinte, apoi Înaltpreasfințitului Părinte Pimen, care a dat binecuvântarea pentru desfășurarea acestul Colocviu. La sfârșit, părintele stareț a invitat pe toți cei prezenți să participe la ediția a XXIV-a a Colocviilor Putnei, care se va desfășura în jurul datei de 10-15 iulie 2020. 

Acest articol a fost publicat în Știri și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile sunt închise.