Domnii români, ctitori la Sfântul Munte Athos

„Neoctitori” ai unor mănăstiri aghiorite împărătești, domnii români deveneau așadar și ei urmași și continuatori ai întemeietorilor și susținătorilor din vechime, în primul rând împărați, ai acestor noi ctitorii ale lor. Astfel, iar eventual ca ocrotitori ai mai multora din principalele sale așezări monastice împărătești și cu atât mai vârtos ai Sfântului Munte în întregime, ei își însușeau, prin „rugăciunile și binecuvântarea” sa, un însemnat atribut al suveranității imperiale și își făceau recunoscută calitatea de succesori ai „preaortodocșilor și sfinților împărați” ai Răsăritului de către popoarele ortodoxe și Biserica lor de pe întinsul stăpânirii otomane.

Continuatori ai împăraților bizantini

Necontenitul prinos românesc adus astfel Sfântului Munte, vreme de aproape cinci veacuri, a fost atribuit mai cu seamă simțului de evlavioasă răspundere panortodoxă al domnilor Țării Românești și Moldovei, care, după prăbușirea Imperiului de Răsărit și a celorlalte stăpâniri creștine cucerite de turci, au luat locul și au continuat opera împăraților bizantini și a țarilor sud-slavi, ctitori și protectori ai mănăstirilor aghiorite.

Ștefan cel Mare se ridică la luptă împotriva Imperiului Otoman

„Dispariția cuceritorului Bizanțului” provocase, printre altele, și o „criză a dominației otomane în Europa, unde popoarele balcanice, trezite la speranță […], începeau să se agite pentru recâștigarea libertății pierdute”. Ce idee putea focaliza un asemenea țel la aceste popoare posedând o puternică tradiție imperială, dacă nu ideea imperială ortodoxă? Și ce putea fi mai convingător în ochii lor că purtătorul ei este domnul moldovean, singurul suveran „dreptcredincios” care se lupta cu turcii, decât consfințirea pe care i-o conferea Sfântul Munte?