25/07/2011

Școală de limbă și paleografie slavo-română la Mănăstirea Putna



Puțini dintre români cunosc că înfiripările slave în cultura noastră s-au produs încă din secolul al X-lea sub forma unor inscripții în Dobrogea și Muntenia, iar adoptarea limbii slave ca limbă de cult și de cancelarie în Moldova și Țara Românească, în secolul al XIV-lea, este rezultatul câtorva secole de interferențe și influențe lingvistice și etnice în acest spațiu geografic. Din marea familie a limbilor slave – răsăritene, sudice și apusene – limba folosită în spațiul Țărilor Române are la bază limba slavă medio-bulgară, originară la sud de Dunăre, la care s-au adăugat atât influențe sârbești, ucrainene, rusești, cât și românești, în proporții diferite. Rezultatul a fost limba slavă de redacție românească sau slavo-româna.

 

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, în perioada 11–22 iulie 2011 a avut loc la Sfânta Mănăstire Putna „Școala de limbă slavonă”, un proiect avut în vedere de mai multă vreme de colectivul Centrului de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” – Mănăstirea Putna.

 

De vreme ce în ultima vreme specialiștii slaviști sunt din ce în ce mai puțini, iar Paleografia slavo-română a fost scoasă dintre disciplinele facultăților de istorie din România, această inițiativă a avut în vedere formarea de noi specialiști – mireni și monahi – capabili să cerceteze arhivele și numeroasele documente slavo-române care marchează istoria noastră pe parcursul secolelor XIV‑XVII. Ideea care a stat la baza acestui demers a fost aceea că izvoarele de istorie medie a românilor – multe dintre ele necercetate sau nepublicate – nu trebuie studiate doar de către cercetătorii străini sau de către filologi, ale căror abordări sunt diferite de cele al istoricilor. Pentru o autentică istoriografie românească este nevoie de aplecarea istoricilor români înșiși asupra documentelor care privesc trecutul țării.

 

Pe această direcție, în cele două săptămâni de studiu, la Mănăstirea Putna au fost prezenți doi specialiști cu o bogată experiență în cercetarea arhivelor și documentelor slavo‑române – domnul Petronel Zahariuc, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și domnul Gheorghe Lazăr, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București, aflat sub egida Academiei Române. Sub atenta lor îndrumare au stat cincisprezece cursanți: monahi și monahii de la Mănăstirile Putna, Sucevița, Dragomirna și Secu, alături de studenți și absolvenți ai Facultăților de Istorie și Litere din Iași.

 

Cursul intensiv de limbă slavonă a căutat să acopere toate categoriile de izvoare istorice purtătoare de text slav sau text românesc cu grafie chirilică: pietre de mormânt, pisanii și inscripții în piatră și frescă, documente de cancelarie sau private, cărți de cult, semnături și sigilii. Partea teoretică și gramaticală a fost însoțită așadar de numeroase proiecții de texte și inscripții slave. A existat și o „după amiază în teren” în timpul căreia s-au studiat, la fața locului, mormintele și pisaniile aflate în Sfânta Mănăstire Putna precum și bogata colecție de carte și de documente vechi aflată în Turnul tezaur al mănăstirii. Cu ocazia contactului direct cu astfel de izvoare s-a văzut cât de legat este studiul istoric propriu-zis de o serie întreagă de științe auxiliare ca: paleografia, epigrafia, diplomatica, studiul filigranelor și al miniaturilor, sigilografia, iconografia și heraldica.

 

Școala de slavonă de la Mănăstirea Putna s-a dovedit o introducere necesară în acest vast câmp cultural al izvoarelor slave din istoria noastră românească, și, totodată, o lărgire a orizontului de cercetare a istoriei Bisericii Ortodoxe, fără de care nu se poate merge la rădăcinile neamului românesc.

 

Folosirea multiseculară a limbii slave în scris – în cancelarie, în cult sau în actele private – a lăsat în urmă mii de documente, inscripții și manuscrise pe întreg cuprinsul țării. Deși cercetarea și publicarea lor a debutat în secolul XIX, mai există încă fonduri de arhivă neatinse și documente noi care ies la lumină. Rămâne ca și noua generație de cercetători, formați treptat în ambianța cultural-științifică a unor astfel de cursuri intensive, să contribuie major la valorificarea acestui patrimoniu inestimabil.