Suveranul credincios și smerit

Semnele evlaviei lui Ștefan cel Mare nu se opresc aici. Postul de patru zile cu pâine și apă și pelerinajul în picioarele goale de după lupta de la Vaslui, construirea bisericii de la Războieni pe oasele oștenilor săi căzuți în lupta cu turcii (…), atribuirea biruințelor lui Dumnezeu și asumarea înfrângerilor ca dovadă a păcatelor personale conturează și mai pregnant portretul lui Ștefan cel Mare ca suveran credincios și smerit.

Lupta de la Șcheia

Întâmplarea de pe câmpul de luptă de la Șcheia – când domnul căzut de pe cal a rămas mai multe ceasuri printre cadavre și trupuri rănite – poate fi socotită ca împrejurarea cea mai dramatică din viața lui Ștefan cel Mare. Cunoscându-i felul de a gândi, de a simți și de a trăi „semnele”, nu este greu de înțeles că, pentru el, aceasta a fost o lecție teribilă de smerenie, arătându-i în ce cumpănă stau puterile omului și puterile lui Dumnezeu. În frământarea sufletească uriașă care trebuie să-l fi stăpânit în acele ore, într-o experiență cu totul neobișnuită, domnul a făcut, probabil, un legământ, a cărui îndeplinire, în anii următori, s-a concretizat într-o amplă acțiune de sacralizare a pământului țării sale, prin zidirea bisericilor care i-au făcut faima.

Păstrător al rânduielilor creștinești

Semnificația datelor alese pentru aceste trei ceremonii – sfințirea Mănăstirii Tazlău (în ziua Arhanghelilor Mihail și Gavril, „voievozii” oștilor cerești), a Mănăstirii Neamț (în ziua Lăsatului secului pentru Postul Crăciunului) și ospățul (în ziua Sfântului Nicolae) – nu mai lasă nici o îndoială asupra chipului în care Ștefan „citea” calendarul evenimentelor propriei sale vieți. În ceea ce privește ospățul, pe lângă însemnătatea specială a Sfântului Nicolae, atrage atenția faptul că ziua de 6 decembrie era în apropierea împlinirii a 40 de zile de la luptele din 26 și 29 octombrie. Este evident că fixarea ceremoniei s-a legat anume de pomenirea celor căzuți în respectivele lupte.