Urmaș al împăraților Bizanțului

În adevăr, a fost cel mai mare conducător român cunoscut în istorie. Ștefan a fost, mai mult decât un erou care a dus în timpul lungii sale domnii (1457–1504) vreo patruzeci de războaie, în cea mai mare parte victorioase, un politician foarte prudent și un mare vizionar, care a înțeles mai bine decât toți contemporanii săi misiunea istorică a poporului român. Era încă foarte tânăr când a cucerit tronul tatălui său, uzurpat de altul, dar deja se simțea chemat să împlinească o misiune dificilă și glorioasă: să ia asupra țării sale moștenirea Bizanțului.

Mircea Eliade

Moldova, poartă a Creștinătății

Moldova, poartă a Creștinătății – proclamă Ștefan, conștient de misiunea sa de cruciat al civilizației la hotarul lumii barbare; Chilia și Cetatea Albă, porți ale Europei – repetă sultanul, conștient de importanța strategică și economică a celor două fortărețe. Peste toată palinodia diplomatică a vremii și peste toate planurile șlefuite în calcule și combinații iscusite, se ridică, scrise cu litere de foc, aceleași cuvinte, spuse aproape la fel și de Ștefan și de sultan: Moldova, poartă a Creștinătății. Cuvinte lapidare, ce fixează sensul istoriei românești în orice vreme și în fața oricărui cotropitor.

Emil Turdeanu

Personalitatea lui Ștefan cel Mare

Trebuie să te plasezi în ambianța epocii pentru a înțelege personalitatea proeminentă a lui Ștefan, această personalitate credincioasă fără bigotism, patriotă fără emfază, înflăcărată fără răutate, clarvăzătoare fără exagerare, pătrunsă de misiunea sa terestră și realistă în același timp, diplomată și războinică. Doar un om de plămada sa putea rezista loviturilor soartei, amenințării turcești, neînțelegerii lumii creștine, poftelor nemăsurate ale vecinilor.

Faust Brădescu