Putna, întâia ctitorie ștefaniană

Putna a fost edificată de Ștefan cel Mare pentru a deveni necropolă, a lui și a familiei sale. Scopul acestui act de ctitorire – ca al oricărei danii, de altfel – a fost, în primul rând, unul soteriologic și escatologic. Dar Ștefan cel Mare era domn al Moldovei și, ca orice suveran, uns al lui Dumnezeu, el trebuia să se îngrijească nu numai de propria mântuire, ci și de mântuirea supușilor săi. (…) Biserica Mănăstirii Putna – chivot al unui mormânt care avea să devină curând, chiar la începutul secolului al XVI‑lea, „loc de cult și de pelerinaj”– nu putea fi concepută altfel decât ca un loc de memorie.

Sfințirea Mănăstirii Putna

În 3 septembrie 1469, Mitropolitul Teoctist a sfințit Mănăstirea Putna, primul locaș sfânt ctitorit de Sfântul Ștefan, ales de acesta ca necropolă. (…) Pentru ziua sfințirii, Sfântul Ștefan a ales data de 3 septembrie, care este ziua de prăznuire a Cuviosului Teoctist, al cărui nume îl purta mitropolitul, exprimându‑și și prin aceasta recunoștința față de părintele duhovnicesc al țării și al lui. Astfel, Mitropolitul Teoctist a văzut în Ștefan împlinindu‑se „gândul” și „voia lui Dumnezeu” și l‑a primit ca pe un „purtător de biruință”.

Ce este Putna?

Așa cum Sfântul Voievod Ștefan cel Mare are un loc aparte în văzduhul sufletului românesc, „mănăstirea lui cea dragă” este datoare, în chip aparte, cu rugăciunea și cu nevoința, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu cu neamul nostru: ORTODOXIE ȘI ROMÂNISM.

 

Iar drumul pe care ea ne poartă este cel înscris în hrisovul pe care Slăvitul Domn îl ține în mâini în icoană, chemându‑ne în veșnicia dragostei dumnezeiești: „Mai presus de tihna noastră stă datoria sfântă de a apăra ființa și neatârnarea țării noastre”.